Grecul din ,,Casa Turceasca''

Se intampla in Olanda.
In urma cu  o jumatate de secol emigra in Tara Lalelelor. El, grecul, ii voi spune Domnul P. Era tanar, vorbaret, plin de viata si muncitor. Lucra oriunde, era omul bun la toate. Avea insa si defecte, unul dintre ele afectandu-i restul vietii intr-un mod ireversibil: era INCAPATANAT.

Eu l-am cunoscut in ultimul lui an de viata. Ma angajasem la o casa de batrani cu profil turcesc ca asistent medical. Mobilierul in sala de mese era in stil turcesc, mancarea si o parte din personal erau turci, se vorbea mult in limba turca, iar la televizor erau numai programe turcesti. Am fost mirat sa-l gasesc pe el, domnul P. aici. Nu vorbea decat limba olandeza, iar cand era nervos mai injura si in italiana sau greaca. Greutatile vietii, dar in special incapatanarea sa l-au lasat fara picioare, la propriu. Avea picioarele amputate de sub genunchi din cauza diabetului. Tot din cauza diabetului nu mai vedea bine, iar de urinat o facea printr-o sonda urinara. El incerca pe cat posibil sa faca totul singur, la fel ca inainte. Nu dorea sa fie o povara pentru cei din jur.

Fiecare zi era aproape la fel pentru el. Era ajutat sa se imbrace (pantalonii) dimineata, protezele pentru picioare, apoi se spala si cobora singur cu liftul in caruciorul cu rotile. Tot ceea ce manca era bogat in ulei de masline. Asta ii facea placere. Era cunoscut ca un om ce niciodata nu era multumit. Tot timpul avea ceva de comentat. In zilele cand era linistit ne faceam griji, oare ce o fi cu el de este asa linistit. E oare bolnav?! Acum cand scriu, ma gandesc ca in acele momente cand domnul P. era linistit, insemna ca el era prezent doar trupeste, mintea lui era in alta parte. Se gandea probabil la vremurile cand putea sa mearga, sa alerge, sa joace fotbal si sa rada din tot sufletul. Majoritatea timpului il petrecea in camera lui. Se uita la televizor sau la filme documentare pe casete video.

La inceput am crezut ca e un om rau, hapsan. Pe parcurs insa m-am convins ca felul acesta al lui de a fi era din cauza frustarii ce o avea: ca nu mai era un om normal. La inceput cu greu puteai purta o discutie cu el. De cele mai multe ori trebuie sa-l asculti. Daca nu erai de acord cu el imediat se enerva. Intotdeauna imi vorbea despre doctorul ce i-a amputat picioarele. Il lasam sa-si descarce sufletul si apoi incercam sa schimb subiectul. Aduceam vorba despre fotbal. Era fan PSV Eindhoven si-mi povestea de toate meciurile la care fusese. I-am propus de multe ori sa mergem pe stadion, dar nu vroia. Cu o voce abia perceptibila imi spunea ca nu are cum, pentru ca nu mai are picioare. Cand ii spuneam ca ii imping eu caruciorul si o sa stam in coltul rezervat celor in carucioare se enerva si nu mai vroia sa mai vorbeasca despre nimic.

Cu timpul a inceput sa fie mai deschis si incepea sa-mi povesteasca mai multe. Vorbeam despre politica, despre  masini, despre cate iubite a avut el sau despre cum se ducea la Amsterdam in ,Cartierul rosu'' dupa ce lua salariul, despre locurile pe unde a muncit. Mi-a enumerat multe orase din Olanda, aproape in toata Olanda lucrase. Ii placea sa ma tachineze si sa-mi spuna ca ceea ce fac eu e munca de femei. Eu ar fi trebuit sa lucrez pe santier, acolo e munca de barbati. Nu ma suparam si-i spuneam ca ceea ce fac, fac cu placere. Imi place sa ajut oamenii. Nu ma duceam la servici doar ca sa treaca timpul. Ma implicam asa de mult incat tot timpul le atrageam atentia colegilor care nu-si faceau treaba asa cum trebuie.

Familia era un subiect tabu pentru el. Abia dupa jumatate de an mi-a spus ca are copii dar nu stie pe unde sunt,in Grecia sau in Olanda. Atat! Altceva nu a mai vrut sa spuna, nici eu nu am insistat. Probabil suferise prea mult ca sa-si aduca din nou aminte. Nu a primit niciodata o vizita. Nici macar de la mentorul lui, persoana ce trebuia contactata in caz ca se intampla ceva cu domnul P. Intr-o zi imi spune:,, niciodata sa nu aduci in casa un ,,prieten''; Eu am ajutat pe cineva din Grecia, l-am tinut in casa si dupa aceea mi-a luat nevasta si m-a dat afara din casa. De atunci nu am mai avut incredere in nimeni.''

In urma cu 2 luni aveam tura de seara. Normal, in fiecare seara in jur de 21.00 treceam pe la el ca sa verific daca e in pat si daca are nevoie de ceva. In acea seara am trecut cu o ora mai devreme. Am intrat, l-am salutat, dar nu am primit nici un raspuns. Cand m-am apropiat de pat l-am gasit pe domnul P. bolborosind ceva, iar ochii stateau sa-i iasa din orbite, asa de multa frica se citea pe fata lui. Imediat mi-am dat seama ca ceva e in neregula cu glicemia lui. Am sunat imediat colega ca sa-mi aduca aparatul de masurat glicemia, aparatul de masurat tensiunea, cel de masurat oxigenul din sange si termometrul. Domnul P. era palid la fata, transpirat, nu putea vorbi iar o data cu trecerea timpului din cand in cand inconstient. Incercam sa-l tin pe cat posibil treaz vorbind cu el. Aparatul de masurat glicemia imi dadea eroare, asta insemnand ca era sub 1. In timp ce eu faceam controalele, colega mea a sunat doctorul de garda. A facut insa o greseala imensa cand i-a spus acestuia ca domnul P. mancase cu ceva timp in urma. Complet fals! Eu nu am auzit-o si timp de 20 minute am tot sunat doctora sa-i spun ca are hipoglicemie si ca nu stiu cat timp va mai rezista daca nu i se administreaza injectia cu Glucagon, el nemaifiind in stare sa bea ceva dulce sau sa manance paine cu gem. Ea imi tot repeta ca nu e bun aparatul, pana cand aduce in discutie faptul ca domnul P. tocmai ce mancase si ca nu e posibil sa aiba hipo, dimpotriva hiper. I-am explicat ca atunci cand apare LOW pe ecranul aparatului, asta inseamna ca e hipo, iar cann apare HI, are hiper. I-am spus ca ultima oara mancase acum 3 ore si nici atunci consistent. Pana la urma am convins-o si astfel am putut sa-i administrez intramuscular 2 seringi cu Glucagon la interval de 10 minute. Dupa cea de a doua seringa administrata a inceput sa-si revina si sa vorbeasca. Nu stia ce se intamplase cu el. Eu eram cel mai fericit!! Ii SALVASEM VIATA!

Au urmat cateva saptamani linistite, dupa aceea insa domnul P. a inceput sa nu se mai simta bine. Corpul lui retinea lichid. Ca un facut, tot pe tura mea s-a intamplat sa se simta brusc rau. Doctorul de garda din acea zi de sambata l-a trimis imediat la spital. A stat acolo cam o saptamana internat, timp in care am sunat aproape in fiecare zi sa intreb cum se simte si cand vine inapoi. Chiar am fost in vizita sa-i duc cateva haine impreuna cu sampon, gel de dus si aparat de ras. Am fost noaptea, cand am iesit din tura la ora 23.00. Cad am ajuns acolo dormea, m-am uitat la el si in acel moment a deschis ochii si m-a recunoscut. Imi vorbea ca unui camarad cu care se cunostea de-o viata. La sfarsit nu a uitat insa sa-mi spuna sa le transmit salutari celor de la casa de batrani si sa stea linistiti ca se va intoarce repede.

In urma unor schimbari la firma unde lucram am fost detasat la o alta casa de batrani. Cu toate acestea citeam dosarul electronic in fiecare zi. Acum 4 zile am primit un email in care se spunea ca domnul P. a fost internat din nou in spital. In aceeasi seara, trecut de miezul noptii, se stingea pe un pat de spital, fara ca cineva sa-i fie aproape de el, Grecul din ,, Casa Turceasca''.

D-zeu sa-l odihneasca!

Botezul ,,la romanii din Olanda''

Ceea ce va voi povesti este 100% adevarat si trait pe propria piele. Daca vreti sa nu patiti la fel, cititi cu mare atentie si nu procedati ca subsemnatul.

In iunie anul acesta a avut loc botezul fetitei, ocazie UNICA de a invita rudele apropiate, adica cele de gradul I, ca restul ori nu aveau bani de avion ori nu aveau bani de hotel.  In total au venit aproximativ 10 persoane. La prima vedere nu pare mult. Asa ne gandeam si noi cand am facut planurile de botez. Dar ......ce nu am luat in calcul.....Faptul ca timp de cateva zile, in fiecare zi voi fi bucatar si ospatar pentru 10 persoane. In fine asta nu a fost mare problema.

Problema era atunci cand intrau in bucatarie. Vroiau sa ajute dar mai mult ma incurcau, mai bine zis nu stiau locul fiecarei tigai, pahar sau furculita,,,,si atunci trebuia sa le reasez. Mie imi place ca toate lucrurile din bucatarie sa fie ordonate si la locul lor. Stiti ca e o vorba ....fiecare are pasarica lui. Eu sincer....cred ca am mai multe.

Cea care a fost cea mai ,,traumatizata'' a fost fetita. Ori trecea prin bratele tuturor ca mingea de rugby, ori se facea cerc in jurul ei si fiecare incerca sa se strambe, sa cante, sa chiuie sau sa zdrangane zdranganitori pentru a-i atrage atentia. Eu ca tata protector o mai salvam, o luam in brate si fugeam mai ceva ca aia de la 400 m stafeta. Dar imediat se facea coada dupa mine, nu scapam asa usor. Sa nu ma intelegeti gresit. Rudele vroiau doar sa-i acorde atentie, dar cateodata era prea mult. Drept urmare, dupa botez, fetita s-a constipat si a trebuit sa folosim supozitoare cu glicerina pentru a o ajuta sa faca treaba mare. Abia acum si-a mai revenit.

Ziua botezului a fost cea mai tensionata. Fiecare venea cu parerea lui, ca la noi asa se face, ca nu e bine sa faci aia, dar de ce nu ai facut asa.....si multe altele. In biserica a fost mai linistit...ne-a vorbit preotul pana cand unii dintre patrunsi fiind de ce spunea preotul au fost cat pe ce sa plece cu porcii la jir. Punctul culminant a fost cand a bagat-o pe fetita in cazanul cu apa ca sa o boteze. Vazand preotul ca noi eram pregatiti cu aparatele foto, ca niste adevarati paparazzi, sa facem poze, ne spune: ,,Daca vreti poze bune veniti pe partea cealalta a cazanului.'' Si imediat trupa de paparazzi s-a deplasat pentru a ocupa un loc cat mai bun de pozat.

Petrecerea de dupa am ales sa o facem acasa. MARE GRESEALA!!! S-a lasat cu fum de la gratar, cearta cu soacra, discutii aprinse intre socrii si.....dezamagire. Unele persoane la care nu ma asteptam m-au dezamagit. In fine, per ansamblu a iesit bine, ca doar fiecaruia dintre noi ii mai lipseste cate o tigla de pe casa sau ii mai scartaie cate un surub. Mai nasol e ca nici unul nu recunoaste.

La anul cand ii vom lua motul nu mai facem asa. Doar cu nasii un pic acasa si petrecerea la restaurant. Insa pana la anul mai este, asa ca .....nu se stie. Un lucru insa stiu sigur: le fac program de vizita a fetitei si a Olandei!!!!

Iar petrecerea in nici un caz nu va mai fi acasa.

Povestea unui olandez cu sange romanesc

Ceea ce urmeaza sa cititi este povestea unui om care a avut o dorinta cand era adolescent si care s-a luptat pentru a-si indeplini visul.

Inca din perioada liceului imi doream 3 lucruri: sa am un servici, sa am o masina si sa-mi intemeiez o familie.
 Dupa ce am terminat liceul am vrut sa dau la facultate. Insa parintii mi-au spus ca va fi greu sa ma intretina in facultate pentru ca nu aveau resursele financiare pentru asta. Nu s-au gandit ca poate as fi invatat bine si poate as fi luat o bursa. Asa ca in loc sa dau examen la facultatea de medicina am dat examen la scoala postliceala sanitara din oraselul in care locuiam. Prima data am dat la cea particulara (cu taxa) si am fost admis. Parintii mi-au spus ca daca dau si la cea de stat si intru, cu banii care ar fi trebuit sa-i dea pe taxa scolara mi-ar fi platit scoala de soferi. Ok, am fost de acord. La cateva saptamani distanta am fost admis si la cea de stat. Bucurie mare pentru mine ca in sfarsit voi avea permis de conducere, bucurie si pentru parinti ca nu vor plati 3 ani de zile taxa scolara.

Dupa ce am terminat scoala.....a venit armata. A trebuit sa fac un an de zile stagiul militar. Nu l-as mai face! Dupa acel an de zile ca soldat, aminceput sa-mi caut de munca. Locuri de munca pentru asistenti medicali erau putine 2-3 si se scoteau la concurs o data la 4-5 luni. In plus trebuia sa cunosti pe cineva sa dai ,,darul'' ca sa fii sigur ca obtii acel post. Si nu era ieftin! Pentru un tanar care tocmai terminase stagiul militar 1500 euro erau foarte mult si asta acum mai mult de 10 ani. Asa ca tot printr-o cunostinta, pe care mi-am facut-o pe durata stagiului militar, mi-am gasit de munca, dar nu in domeniul sanitar ci la o spalatorie auto. Da! Dupa 15 ani de scoala ma angajasem ca muncitor necalificat la o spalatorie auto a unei fabrici de mezeluri.

Un an de zile am lucrat la spalatorie. Iarna , la -15 grade Celsius eu spalam dubite cu apa fierbinte impreuna cu un coleg. Eram multumit ca am proprii bani si ca puteam sa invit si eu o fata in oras fara sa mai cer bani parintilor. Tin minte ca din primul salariu mi-am luat un telefon mobil. Eram asa mandru!!!! Norocul meu a fost ca inainte de sarbatori au fugit 2 agenti de vanzari cu incasarile de la firma unde lucram. Cum nu aveau pe cine sa gaseasca in termen asa de scurt pentru postul de agent de livrare, stiind ca am permis de conducere m-au intrebat daca vreau sa lucrez ca ,,distribuitor''. Nici nu am mai stat pe ganduri. Asa a inceput cariera mea in ,,distributie''.

Mama imi tot spunea sa mai incerc si la spital, poate intru si fara sa dau spaga. Ceva imi spunea ca mai bine sa mai astept. Visul meu acum era sa plec in strainatate. Sa lucrez acolo, sa fac bani si dupa cativa ani sa ma intorc in Romania sa-mi iau apartament......

Dupa un an si jumatate ca agent de livrare, primesc telefon de la verisoara mea din Olanda si ma invita la Bucuresti sa ma duc sa-i vizitez la hotel unde stateau. Eu tot vroiam sa merg acolo ca sa-mi iau costum de nunta, nunta lor care urmau sa o faca in Romania. Ajuns la Bucuresti, dupa vreo ora si ceva imi spune...stii, tu nu ai nevoie de costum. Nu stiam la ce se refera. Ca apoi sa-mi propuna sa plec in Olanda, sa stau aici pe perioada vacantei lor si apoi cand se intorc ei imi vor gasi ceva de munca, in constructii. Era o problema: plecarea era peste 3 zile. Trebuia sa anunt la firma si nu stiam daca ma vor lasa sa plec. Sotia cunostintei care imi gasise postul acela de spalator era director adjunct la firma. Asa ca am mers la ea si i-am spus ce oportunitate mi se oferise. Mi-a spus ca ii pare rau ca plec de la ei, dar la o asa sansa nu trebuie sa dau cu piciorul.

Au urmat aproximativ 3 ani in care faceam curse regulate Romania-Olanda cu autocarul. Trei luni stateam in Olanda, doua saptamani in Romania, pentru ca trebuia sa-mi reinnoiesc viza. Am lucrat la inceput in constructii, daramam pereti, vopseam, incarcam molozul in saci, sapam santuri....Mai tarziu imi gasise verisoara mea la un prieten de-al lor ca sofer. Un fel de sofer multifunctional: duceam si luam copiii de la scoala, il duceam pe el (patronul) peste tot, livram marfa (spanac) cu o dubita la  magazine, cu aceeasi dubita mergeam la en-gros sa iau marfa pentru magazinele lui sau transportam muncitorii la serele lui. Programul meu era de la 6 dimineata la 12-1 noaptea. Era obositor, dar tot timpul ma gandeam ca la sfarsitul lunii primesc banii cu care as putea sa-mi realizez visul. Nu am consumat nici un fel de drog, cu toate ca aici in Olanda le gasesti foarte usor.

La un moment dat au aparut tensiuni din pricina faptului ca eu nu mai aveam timp liber. Ajunsesem sa dorm doar 3 ore pe noapte si ziua in masina. Asa ca mi-am facut bagajul si m-am intors in Romania. Dupa 3 ani de zile abia aveam bani cat pentru ,,cadoul'' de la spital.

M-am angajat ca agent de vanzari la o firma de distributie mai mica si am inceput de la capat in Romania. Salariul il aveam in functie de vanzarile si incasarile ce le aveam. La inceput castigam putin, apoi incepuse sa fie din ce in ce mai bine. Cand in sfarsit aveam ruta cu clientii mei, imi spune seful ca trebuie sa preiau alta ruta care nu mergea deloc. Am fost nemultumit la inceput dar fiind optmist mi-am spus ca trebuie sa mearga....si incet incet au inceput sa creasca vanzarile dar si incasarile. In timpul acesta am fost cooptat intr-o ,,organizatie'': Delfin. Asta e o alta poveste despre care o sa va scriu separat. Important e ca am pierdut 2500 de euro, o parte din bani ii aveam, cealalta i-am imprumutat de la banca. De la cel care m-a ,,racolat'' aveam sa aflu ca la spital era un anunt unde scria ca se cauta asistenti medicali pentru Olanda. Bingo!!! Imediat am luat legatura cu firma respectiva, in vara am fost la interviu si in toamna eram din nou in Olanda. De data asta ca asistent medical!!

Aproximativ 6 luni de zile am urmat un curs intensiv de limba olandeza si dupa inca 6 luni am primit permisul de munca si am inceput sa lucrez. Din primul salariu mi-am luat o masina: honda CRX din 1991. Acum visul meu din liceu incepea sa prinda contur. Servici aveam, masina imi luasem, urma sa-mi gasesc jumatatea. Trei ani au trecut pana am gasit-o. Despre aceasta perioada am mai scris. Ceea ce vreau sa spun este ca a inceput sa-mi placa aici. Asa de mult incat mi-am luat o casa si am renuntat la cetatenia romana.


Olanda m-a adoptat. Romania nu a stiut sa ma pretuiasca. Degeaba mi-a oferit scoala gratuit daca nu a stiut sa ma tina langa ea. Eu nu am tradat-o, am vrut doar sa supravietuiesc in conditii decente. Era o vorba: Romania e frumoasa, pacat ca e locuita.

In prezent locuiesc in Olanda, am pasaport olandez, am familia mea (sotia si fetita noastra), avem o casa frumoasa, avem servicii, suntem sanatosi, avem doua masini si suntem FERICITI!!!!!!

Sfatul meu pentru voi, cei care cititi, este sa fiti optimisti si sa credeti in telul vostru!!

Ik ken je niet, maar toch denk ik aan je....

,,Gisteren was je er nog. Je was vriendin, opa, moeder, klasgenoot, de buurman, een collega, die jongen aan de kassa, dat leuke stel van verderop in de straat. Gister nog zwaaiden naasten je uit op het vliegveld. Je was een vakantieganger op weg naar zon, zee en strand, een uitwisselingsstudent op weg naar familie, een professor op weg naar een conferentie.Vandaag ben je een slachtoffer. Een slachtoffer van een strijd waar je helemaal niets mee te maken had. Slachtoffer van geweld dat even zinloos is als dweilen met de kraan open.Ik ken je niet en toch ben je constant in mijn gedachten. Vakantie vieren voelt ineens egoïstisch wanneer ik denk aan het verdriet van de mensen die je gister nog uitgezwaaid hebben. De mensen die hoopten op een veilige terugkeer. Die nog steeds hopen dat ze straks zullen ontwaken uit een nachtmerrie.Ik blijf aan je denken. Hoe je gisterochtend vol vrolijke verwachtingen in het vliegtuig stapte naar je exotische bestemming.Het beeld van een Lonely Planet tussen de brokstukken getuigd van de plannen die je had. De wereld zien, een prachtige land ontdekken.Ik sluit mijn ogen en ga in gedachten met je mee. Langs de douane, door de bagagecheck en richting de gate en op zoek naar je zitplaats in het voertuig.Verder durf ik niet. Mijn hoofd kan het niet aan te bedenken wat je moet hebben gedacht toen het vliegtuig dat je naar je bestemming zou moeten brengen ineens naar beneden tuimelde. Ik hoop niets, maar vrees het ergste.Ik ken je niet. Ook voor mij ben je een naamloos slachtoffer van zinloos geweld.Toch voelt mijn hart zwaar. Het voelt zwaar omdat ik weet dat ik me met geen mogelijkheid kan voorstellen hoe het zou zijn als je mijn geliefde was. Mijn moeder, mijn opa, mijn vriendin of collega.Ik ken je niet, maar toch ben je constant in mijn gedachten. Jij, je naasten en alle mensen die om je rouwen.REST in PEACE lieve onbekende.Mijn hart en gedachten zijn bij de mensen die je moeten missen en op de één of andere manier iemand steun te kunnen verlenen. Gewoon omdat je net zo goed mijn naaste had kunnen zijn.''

http://sunshinemaniac.wordpress.com